Rândurile de mai jos fac parte dintr-o provocare a revistei Elle de a scrie un articol de maxim 500 de cuvinte în vederea unui rol de Editor Online.

Oficial am intrat în anul trei de pandemie. Am petrecut ultimii doi ani bizari trecând rapid de la solidaritate și unitate la ură, dezbinare și frustrare. Chiar și așa, în acest răstimp am văzut, descoperit și imaginat diverse lucruri inspiraționale. Și pentru că locuința a fost mai mult ca niciodată refugiul nostru de zi cu zi, preocuparea principală a fost să o transformăm într-un spațiu atât multifuncțional cât și ludic.

Nu de puține ori m-am întrebat oare cât de mult sau de puțin ne trebuie ca să fim împliniți. Oare cine suntem de fapt? Personal, făcând o amplă documentare pe conturile de home deco ale Instagramului am descoperit că nu mai pot tolera altă culoare pentru așternuturi decât nonculoarea alb, spre exemplu.

Dacă în urmă cu câțiva ani eram o adeptă fidelă a aglomerărilor, opulenței sau accesorizării masive, în ultimul an am observat că minimalismul, în special cel cu accente french promite multe și mă atrage să ies din zona de confort (înghesuială). Și asta pe mai multe fronturi, nu neaparat doar pe cel de home deco. Închipuiți-vă, de exemplu, cum Iris Apfel se transformă în Grace Coddington, cum proprietățile vechi franțuzești decorate în stilul classic with a twist se transformă în apartamente vechi de tip studio, ample și luminoase, cum jurnalele biografice se transformă în poezii cu două strofe în vers alb sau cum un portfard plin cu produse de make-up se reduce la o cremă bună de îngrijire, un rimel și un lipstick roșu. Dar ce am constatat în principal este faptul că de cele mai multe ori o persoană, o locuință, un dressing, nu se rezumă doar la aspectul vizual, la cel al notorietății sau la valoarea materială pe care o posedă sau o generează ci efectiv la atmosfera pe care o emană și la starea pe care ți-o dă atunci când suntem puși față în față cu respectivul.

Am făcut un exercițiu de imaginație scoțând dintr-o casă plină doldora cu obiecte vechi și valoroase (porțelanuri, tablouri, obiecte de cristal și argint) rând pe rând lucruri nefolositoare, iar în urma declutter-ului am adăugat elemente de bază ale unui cămin precum câteva cărți de poezii, lumina difuză a lumânărilor albe, un disc al Dalidei și unul al lui Françoise Hardy, un buchet imens de frezii parfumate și un pahar de vin sau o ceașcă de ceai Earl Grey, după preferințe. Just imagine that! Pe de altă parte, mi-am închipuit cum dintr-un dulap arhiplin dăm la o parte toate imprimeurile florale, toate volanele și materialele grele și încărcate și ne compunem o ținută simplă cu o pereche de jeanși vintage Levi’s negri, un pulover de cașmir, în dungi, alb și negru, o pereche de kitten heels și la final încheiem cu o clamă veche de păr cu o fundă uriașă roșie. Atât de simplu și de sofisticat totodată… Așadar, “I couldn’t help but wonder”: ce ne definește pe noi ca oameni în perioade grele și nu numai? Opulența? Minimalismul? Sau opulența și minimalismul?